Povești din veac

2 reviews for Povești din veac

1. 

   Rated 5 out of 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 July 2022

   POVEŞTI DIN VEAC – este un volum de poeme care adună laolaltă basme, legende, povestiri istorice şi poveşti de Crăciun, toate ritmate de trepidanta curgere a Marii Clepsidre Universale.

   În Cuvânt înainte autorul afirmă:
   “…Înaintea oamenilor de ştiinţă, poeţii călătoresc între universuri …
   Eu nu sunt poet, dar aici, undeva în mine, ca şi în voi, se află dăltuite toată istoria lumilor începând cu Facerea.
   Poeziile sunt deja scrise în orice suflet însă unii le pot vedea, alţii nu; eu doar le scot la lumină. Cuvântul ales cu grijă ni le restituie, uneori ca amintiri, alteori ca vise ori închipuiri.
   Am zămislit pentru voi legende, basme, povestiri istorice şi poveşti de Crăciun versificate în ritmurile mai lente sau mai galopante ale clepsidrelor universale.
   Rostul “Poveştilor din veac” este ca nimic din tot ce a fost sau ce va fi să nu fie uitat, chiar cele care ni se pare că nu s-au petrecut încă.”
   Lectură destinată deopotrivă şi celor mici, şi celor mari.

   ***
   Şi găsesc în volumul de poezie cheia spre libertate prin basm, ciopârţirea pajurii prin golul steagului, pe rând găsesc chipul şarlataniei instaurat de la bărbat la femeie şi invers, de la alb la negru, de la fierbinte la rece, găsesc răul semănat şi întins, găsesc solemnitatea şi mă plec. Căci Ovidiu Oana-pârâu din Ţara Făgăraşului e solemn, se înalţă precum vechiul drum al oierilor, străbate apa Sohodolului urcând printre chei, trece muntele în ambele sensuri, se leagă frate de mamă şi tată cu cei din Mărginimea Sibiului pe drumul Păltinişului, face roată din doină şi din iubire învârtind fusul în caierul din lână de oaie, pregăteşte băteala războiului de ţesut, iar eu cititoare vărs lacrima lumânării din ceara curată a albinelor, ocupând locul iniţial de român, primitor al darului căzut din cer, dar ce în loc să doboare prin greutate, înalţă!

   (RIP) Adina Dumitrescu
   20 februarie 2017

2. 

   Rated 5 out of 5

   ovidiu oana-pârâu – 4 July 2022

   Poveşti din veac, acum şi de aici, de la noi, veacurilor viitoare, Sfinte Lucrări …

   Atingeri volumului de poezie Poveşti din veac
   de ovidiu oana-pârâu
   Editura Coresi 2016

   Nu vreau să fiu cronicar de pârâu. Nu vreau să-i fiu mal şuviţei cristaline de apă în coborâre. Nu vreau să-i fiu podeţul peste care sare în joacă păstrăvul, nu vreau să-i fiu piatra ca lostriţa adâncului, nu vreau să-i fiu răcoarea ce-i astâmpără focul, nu vreau să-i fiu limpezirea ochiului, susurul cântului, Cântarea Cântărilor, nu vreau să-i fiu înfrăţirea în formarea râului, dar, vreau din tot sufletul, vreau să-i fiu ciob de oglindă spartă în care să se privească la Urmă. Că nu-i de scris despre ce se-nfiripă şi curge năvalnic la vale, Lumină!
   Despre versurile poetului Ovidiu Oana-pârâu nu-s de ajunse cuvintele. Nu-s de ajunse laudele. Nu-s de ajunse tablourile, nici la un loc adunate, artele. Versurile, doar versurile şi simţirea-i, singure se prezintă.
   Mă întrebam deunăzi cum îi este construit scheletul cărţii. Poate nu ştiu nici acum în întregime. Dar, bazându-mă tot pe un cuvânt al autorului, pe roza vânturilor, liniilor drepte şi oblige li se adaugă mici linii orizontale paralele, nevăzute ca pe palme, simţite, care dau dulceaţa versurilor. Veţi căuta acum poate religiosul, lumescul, ludicul situaţiilor, vă voi da prin autor, adevărul uman al situaţiilor. Şi vă voi arăta, prin poet, suprafaţa întinderii rozei vânturilor ce va cuprinde şi copilăria legănată prin basmele româneşti şoptite de mame, şi plimbarea pe tărâmul zeilor şi luminarea prin apariţia Lui, Fiul lui Dumnezeu, din a cărui raze ne hrănim, îmbogăţindu-ne interiorul, devenind frumoşi, mai frumoşi.

   „poţi fi frumos cu adevărat
   când sufletul tău este mai frumos decât tine!”
   (motto-ul autorului)

   Am plâns şiroaie de sudoare
   Cu lacrime ce s-au desprins,
   Ca rouă şi-au udat ogoare,
   În lupte când ni s-au prelins.
   ……..
   Am plâns când s-a tăiat străbunul
   În creste de Carpaţi, trădat.
   Sau când s-a dărâmat gorunul
   Sub care Horea-i îngropat.
   ……..
   Am plâns tăcut în foc şi geruri,
   Pe câmp de luptă, la oştiri.
   Aşa crestatu-s-au în riduri,
   Pe chipuri, hărţi de amintiri.
   (Când plâng bărbaţii …)

   Arama clădită de Marele Ştefan
   În Piatra, ne spune a Oanei-fecioare
   Poveste. Cum piere prin gândul viclean,
   Ce-a rupt din Moldova prea gingaşă floare.
   ……..
   Mândria duducăi li-e grea încercare
   Şi hoţii pierduţi de credinţa curată,
   Prăvale copila în hăul cel mare,
   Iar Crin-armăsarul porneşte şi-o cată.

   Dureri străjuiesc de atunci amintirea
   Domniţei pierdute în râpa hidoasă,
   Doar turnul cu-arame mai mişcă simţirea,
   Când cerne în timp o poveste frumoasă.
   (Oana)

   File de istorie, file de basm, file de suflet şi file de carte…Uite! Vin toate! Vin unele înspre altele, se-mpletesc, se înalţă pământului ăsta dându-i substanţă … Glie purtată întoarsă plugului, oseminte dezgropate cu spinul murului, oseminte spălate de vinul, viţă veche, din vie… chin şi amar de pelin înghiţit doar de noi, de eroii legendelor eroi de poveste, aer vechi, aer nou, aer trimis peste veac înainte, o ţară, o mumă-poveste din crestele armelor, din ale munţilor creste, prin porţi deschise intrată, ieşită, aidoma ca în vise de prunci, de pruncuţi petrecuţi peste praguri, înălţaţi printre nouri prin ceruri, picuraţi în şuviţe de miere, pe pământ ce nu piere, pe grâne, pe vreme…

   În vremea în care-al pâraielor susur
   Curgea dinspre munte spre Dunărea lină,
   Se naşte-n palat în oraşul lui Bucur,
   Fecior lui Pătraşcu din milă divină.
   ……..
   Crescut lângă carte, frumos ca un brad,
   Odorul mezin al măicuţei e dus,
   Zălog la sultanul ce e Ţarigrad,
   Pe Vodă-l constrânge să-i fie supus.

   Apoi vine vreme, feciorul bărbat,
   E uns în domnie-n cetatea de-acasă,
   Îl ştie o lume ca mare-nvăţat,
   Un domn cărturar într-o ţară mănoasă.

   Nu-i rânza destulă, şi Iani-l trădează,
   Cu exarh Patriarhul Nichifor trimit,
   Semnat şi de Mihnea Turcitul, sub pază
   La Poartă s-ajungă mesaj otrăvit.
   ……..
   Amară urgie în ţara turceacă,
   Pedeapsă spre ghiaur se-ndreaptă pe dat′,
   Căci Beiul Sinan a primit să-l sluţească,
   Pe Domnul ilustru, frumos şi-nvăţat.
   ……..
   Iar Mihnea Turcitul pe tron stă să vadă,
   Mărunta-i victorie, râde în el,
   Când capul schilod îl primeşte-ntr-o ladă,
   Ca semn de-asfinţit pentru Prinţul Cercel.
   (Frumosul Principe Cercel)

   Şi descâlcim arar, pe mal de lac sau poate pe râu, misterul salciei pletoase, vai, mândră fată prea-curată, plecată-n undă, oglindită…

   .………………………….
   Îşi strânge-n grabă plete ude
   Când simte-n aer cum străbate
   Năluca morţii prinsă-n unde.

   În timp, în salcie schimbată,
   Se-mpodobeşte an de an,
   Plângându-şi dragostea de fată
   Pentru pierdutul băietan
   Şoptind spre râu „a fost odată…”.
   (Legenda salciei)

   Şi prefirând pe-ndelete nisipul râului din gândul sufletului autorului, mâna-mi se preschimbă în drum înapoi, în drum înainte, devine treptat petală de rosă din coasta dealului, apoi rânduri-rânduri singură se-nveleşte, din palidă culoare se înroşeşte, din floarea măcieşului vraja-mi aduce consistenţa trandafirului învelit, zeci, sute de petale ţes centifolia din simplă rosa canina. În ăst timp poetul restituie, îşi scoate din piept inima punând-o în calea trecătorului grăbit, aude buciumul trecutului cum îşi schimbă locul din basmul bunicului în zeii Olimpului, apei râului i se-nvolbură creasta în trident de Neptun, tolba zeiţei se-nchide pe săgeata cerbului, Atlas pune pământul jos pentru o clipă, timp în care i-apare râul de dor, i se face rău după izvor, după mal, după arin, după grădină şi cântă…

   Demult, un râu ce curge în aval
   S-a tot gândit privind cu jind spre mal.
   I-a zis: – Mi-e dor de munte, foarte dor,
   Vreau să mă-ntorc acasă, la izvor!

   Dar malul i-a răspuns: – E peste poate!
   Nu poţi să te opreşti, stai şi socoate!
   Nu-i vorbă doar de mine, dar arinul?
   Cum poate să suporte astfel chinul?
   Cu apa, de te-ntorci înspre izvoare,
   Amarnic asupreşti pe fiecare.
   ……..
   La păsăret îi vei strica hodina,
   Nici rufe nu mai spală gospodina,
   Iar ciurda când o fi să se adape,
   Va fi doar smârc aici în loc de ape;
   Adu-ţi aminte scalda de plăcere
   A ţâncilor şi-a sălciei mângâiere!
   Cum poţi să schimbi deodată legea firii,
   Pentru un moft şi-n numele iubirii?
   ……..
   (Legenda râului de dor Altruism)

   … e doar un gând fugar prin minte
   şi-ar da orice să fie-aşa
   bunicul basmul lui cuminte
   sfârşeşte-ncălecat pe-o şa…
   (un basm şi-un vis)

   Din pală-n pală se aduce vestea, frunza măslinului tremură, nervură atinge nervură, toate sunt vorbe? Şoapte? Din roci uscate tăişuri de lăncii bat tobele războiului, teama le devine cute de ascuţit, într-un bordei jos pe iesle măgăruşi ne-nţărcaţi, păsări fără de casă din ceruri coboară tăcute păzind intrarea, magi întind licoarea nemuririi, binefacerii, Prea-Curata sprijinită de Iosif se-nchină, închinând lumii izbăvirea, durerea, renaşterea, Pronia!

   Zeii toţi fără de milă
   Se-ntreceau în năluciri
   Şi-ncărcau stoguri de nouri
   Ce potopuri descărcau,
   Iar la urmă-n curcubeuri,
   Pronia şi-o proclamau.
   Iernile puteau să urle
   Criveţe şi vijelii,
   Ce făceau să ţipe-n turle
   Clopote peste vecii.
   Dar furtunile în lume,
   Ca şi omul, ca şi zeul
   Încetează când anume
   Hotărăşte Dumnezeul.
   (furtuni trecute pe pământ)

   A fost rostuit
   Să fie vestit
   Să urce iubit
   Până-n asfinţit.

   Simbolul viu al nemuririi,
   El este un reper din timpuri,
   Ca ochi al lumii şi iubirii
   Şi strajă pentru începuturi.

   Din raza lui vine cldura,
   Care natura-nsufleţeşte.
   Ridică nori şi-aprinde ura
   În focuri când se împleteşte.
   ……………………………
   De ce avem un singur soare
   Şi câţi din noi îi ştim povestea?
   Oare ce-ar fi dacă el moare
   Şi cum să duci la lume vestea?
   (De ce avem un singur soare?)

   Şi-apare misterul Mării Roşii, şi-apare Marea, soaţa Soarelui, şi-apare nunta!

   Ea primenită-n grabă, începe să se-ntindă
   spre mal, purtând mareea simbol de voluptate,
   Iubitului să-i prindă privirea în oglindă
   Şi să-i întoarcă zâmbet din unde sărutate.

   Îmbujorat şi vesel escaladează munţii,
   Cernând lumină-n codri, cristale în izvoare,
   O ciocârlie vornic, a dat semnalul nunţii,
   Între solarul mire şi mult iubita-i mare.
   ……..
   El, tată în înalturi, ea mamă roditoare,
   Eterna lor iubire, chiar viaţa a născut,
   Ea ziua îl dezmiardă cu blânda ei răcoare
   În noapte-i face leagăn, abisul aşternut.
   (împlinire)

   Şi venit de departe, din alte zări, Lui, poetul Ovidiu Oana-pârâu, trebuie să-i găsească aşezarea. Şi i-a găsit-o, biserica, Sfânta Biserică românească, locaşul lui Dumnezeu, păstrătoare de taine, taina botezului şi litania de părăsire a tărâmului acesta.

   Răsare din pământuri cu dăltuiri de trepte,
   o nouă temelie pentru măreţ locaş,
   un loc spre care lumea va fă să se îndrepte
   în zi de sărbătoare când pace e-n oraş.
   ……..
   Acum se ridică un nou sălaş de suflet,
   să fie obştii casă de rugă până-n veac
   şi unde să adaste, şi cei care prin umblet
   sunt pelerini ai sorţii, şi cel ce e sărac.
   (Trăinicie)

   Şi găsesc în volumul de poezie cheia spre libertate prin basm, ciopârţirea pajurii prin golul steagului, pe rând găsesc chipul şarlataniei instaurat de la bărbat la femeie şi invers, de la alb la negru, de la fierbinte la rece, găsesc răul semănat şi întins, găsesc solemnitatea şi mă plec. Căci Ovidiu Oana-pârâu e solemn, se înalţă precum vechiul drum al oierilor, străbate apa Sohodolului urcând printre chei, trece muntele în ambele sensuri, se leagă frate de mamă şi tată cu cei din Mărginimea Sibiului pe drumul Păltinişului, face roată din doină şi din iubire învârtind fusul în caierul din lână de oaie, pregăteşte băteala războiului de ţesut, iar eu cititoare vărs lacrima lumânării din ceara curată a albinelor, ocupând locul iniţial de român, primitor al darului căzut din cer, dar ce în loc să doboare prin greutate, înalţă!

   Adina Dumitrescu
   20 februarie 2017