Grădini celeste. Sonete

Description

FANTEZIE ȘI IRONIE – MARCA MIHAI MERTICARU

de LUCIAN STROCHI

Într-o epocă (literară) în care dislocarea, fragmentarea, colajul, aparenta lipsă de măsură (metrică) par suverane, a te întoarce la formele fixe ale poeziei e un gest de mare temeritate, pe care puţini poeţi şi-l mai asumă.
Ca poezie de formă fixă în 14 versuri, sonetul supravieţuieşte în acest secol 21 prin două form(ul)e, devenite canonice: sonetul italian, cu două catrene şi două terţete (terţine) şi cel englez, cu trei catrene şi un distih. În plus, sonetul italian e realizat în endecasilabi (versuri de 11 silabe), în vreme ce sonetul englez în decasilabi (12 silabe). Sonetul englez e rar folosit la noi, singura realizare notabilă rămânând uluitoarea operă a lui Vasile Voiculescu, în timp ce sonetul italian (petrarchist) devine forma predilectă a sonetiştilor români. (Sonetul francez realizat în dodecasilab rămâne o variantă a sonetului italian).
Există varii explicaţii pentru acest act de istorie şi critică literară, dar cred că două lucruri au impus această stare de fapt: în primul rând posibilităţile interne ale limbii române, mult diferite de ale limbii engleze, (cu majoritatea cuvintelor bisilabice) şi tirania versului popular, realizat cu un minim tradiţional de 7 silabe; cu 3 silabe în plus e greu să realizezi un vers clasic, pe când cu 4, în cazul endecasilabului, lucrurile se schimbă radical, admiţându-se chiar cezura, într-o structură de 5 plus 6 silabe… în al doilea rând e vorba de o tradiţie culturală care ne apropie mult mai mult de fraţii noştri peninsulari decât de insularii Albionului ce par atât de puternic separaţi (din toate punctele de vedere) de bătrânul continent.
Am amintit toate acestea pentru a încerca o încadrare a sonetistului Mihai Merticaru, între cei peste 300 de poeţi care au „exersat” sonetul (Gh. Cardaş inventaria, în Cartea sonetelor româneşti, 1933, aproape 200!), ce ne propune aici şi acum 78 de sonete italiene, într-un volum intitulat Grădini celeste.
Trebuie să mai spunem că Mihai Merticaru e un poet pe deplin afirmat, volumele sale anterioare (Vânătoare princiară, 1992, Catedrală de azur, 1994, Scriere cuneiformă, 1997, Întâlnire pe pod, 2003, Imperiul lupului, 2006, Împărăţia clipei, 2007, Arca lui Petrarca, 2008, Împărăția frigului, 2009, Geometrie lirică, 2010, Umbra păsării, 2011, Arta euritmiei, 2012, Veșnicia dintre clipe, 2013, Miresme celeste, 2013, Fiordurile memoriei, 2014, Flacăra din piatră, 2015, Urciorul de aur, 2016, Culori viscolite, 2016, Zbor lăuntric, 2017) probând o ironie subţire, un spirit florentin, dar şi o virtuozitate remarcabilă, abia ţinută sub control. Prin urmare, rigorile şi chingile sonetului disciplineză un spirit rebel, dionisiac, aducând în vers – măcar formal – apolinicul de care avea nevoie pentru un echilibru indiferent (fizic vorbind!) absolut necesar.
Fantezia poetului e inepuizabilă, poetul aglomerând intenţionat enormităţi concrete sau abstracte: „o navă / Pluteşte burduşită cu topaze” sau, în alt sonet: „Galaxia-i movilă de surcele”. (Sonetul tămăduirii)
În alt sonet mişcarea şi indecizia sunt argheziene: „Urcai în ceruri sau tocmai coborai?” pentru ca, la fel de ironic, în acelaşi sonet (cu aureolă) să dea replica unei imagini clasice – juna Rodica a veselului Alecsandri: „Păşeai prin rouă-n blănuri de hermină.”
Ironia de care tot vorbim este prezentă pretutindeni. Iată doar două exemple, fără alte comentarii: „Când deodată o poruncă sfântă / Trimite înger blând care îţi cântă: / – Nu eşti mulţumit cu a ta femeie? / Fii Pygmalion şi fă o Galatee!” şi “E chiar superbă, ce mai tura-vura / Dar urlă toţi lupii când deschide gura?”
Uneori tonul devine aspru, dramatic, expresia memorabilă, chiar dacă, pentru contrast, imaginea cosmică devine, din abstractă, concretă (ca la Eminescu) şi chiar casnică (v. Marin Sorescu): „Sus latră stele ca nişte căţele / Jos, pe pământ, prin oraşe şi păduri / Urlă sinistru haite de lupi suri, / de se-ngălbenesc cele imortele. // Urlete ţâşnesc din mii şi mii de guri / Se zbenguie neruşinate iele, / Galaxia-i movilă de surcele. / Câte ţi-s date-n Univers să înduri!”.
Invenţia lingvistică a poetului este remarcabilă, cel mai adesea cu bune rezultate pentru poezie, şi se manifestă pe două planuri: primul, mai facil, prin introducerea unor termeni neobişnuiţi pentru demnitatea discursivă a sonetului: şarpantă, tura-vura, nemţeşte, frunzos, seismică etc; al doilea – prin inventarea unor cuvinte (mai rar), precum: „…ne înzeie”, muguriada, sau a unor sintagme surprinzătoare, inedite, gen: „turmă de dileme”.
Unitatea tonului şi a lexicului este asigurată în interiorul fiecărui sonet, poetul adoptând adesea un limbaj ultramodern, a cărui rezistenţă urmează a se verifica în timp (problema reală a oricărui neologism, de altfel).
Departe de a fi un sfârşit de drum, o clasicizare şi canonizare a poetului, aceste sonete ale lui Mihai Merticaru prevestesc o operă… imprevizibilă, unde efortul poetului este acela de a-l face uitat pe profesor, gramatica poeziei fiind alta decât cea care se predă la şcoală.
Oricum această carte de sonete este o etapă necesară pentru creaţia unui poet totdeauna dispus să-şi depăşească admirabil condiţia, sărind – cum ar spune un alt poet – „mult peste umbra lui”.
În acest patinaj artistic care este actul poetic, lunecând pe gheaţa subţire, de oglindă, a poeziei, volumul Grădini celeste reprezintă necesare „exerciţii impuse”, cele care probează, în primul rând, o maturitate poetică incontestabilă.