ERA SĂ FIU POET – ovidiu oana-pârâu afirmă în cuvântul înainte: “Prin modul în care am dobândit-o, poezia mea este o hierofanie a sacrului natural, spiritual, nu material. Ea se strecoară printre fantele timpului în spaţiul meu provizoriu; enigmatică şi tainică la primul vers, se metamorfozează treptat până la finalul ultimului, ca un şarpe spiritual revărsat din întunericul ideatic în nuanţa culorii care maculează hârtia, devenind ceea ce este: o fantasmă tangibilă.”
Adina Dumitrescu – cronică sintetică:
“Declarându-se poet involuntar sau negându-se ca poet, creşte în arta poetică, alegând „truda cuvântului scris”. Prin această trudă autorul face ca volumul să fie veridic şi educaţional, iar actul scrierii devine o superbă pledoarie pentru viaţă – amestec de alb cu negru din care albul n-ar ieşi decât maculat.
Riscând peroraţia „în pustiu” atrage atenţia, cheamă spre citire şi înţelegere, alegându-şi singur urcarea unei Golgote al cărui sfârşit ne aduce tuturor mântuirea. Amintindu-şi în permanenţă trecutul, etapele vieţii, ne destăinuie că este tributar celor două pasiuni ale sale, din care una, chemarea muzelor, este primordială. Pasional prin excelenţă şi tăcut, flămând de dragoste şi adevăr dar interiorizat, el devine un simbol al negării moştenirii genetice prin construcţia spiritualităţii de excepţie. Prea aspru cu el dăruieşte celorlalţi cu largheţe. Negându-se, se ridică. Negându-se, se depărtează de fals, facil, este la antipodul artei oratorice, devenind prin excelenţă poet.”
ovidiu oana-pârâu –
ERA SĂ FIU POET – ovidiu oana-pârâu afirmă în cuvântul înainte: “Prin modul în care am dobândit-o, poezia mea este o hierofanie a sacrului natural, spiritual, nu material. Ea se strecoară printre fantele timpului în spaţiul meu provizoriu; enigmatică şi tainică la primul vers, se metamorfozează treptat până la finalul ultimului, ca un şarpe spiritual revărsat din întunericul ideatic în nuanţa culorii care maculează hârtia, devenind ceea ce este: o fantasmă tangibilă.”
Adina Dumitrescu – cronică sintetică:
“Declarându-se poet involuntar sau negându-se ca poet, creşte în arta poetică, alegând „truda cuvântului scris”. Prin această trudă autorul face ca volumul să fie veridic şi educaţional, iar actul scrierii devine o superbă pledoarie pentru viaţă – amestec de alb cu negru din care albul n-ar ieşi decât maculat.
Riscând peroraţia „în pustiu” atrage atenţia, cheamă spre citire şi înţelegere, alegându-şi singur urcarea unei Golgote al cărui sfârşit ne aduce tuturor mântuirea. Amintindu-şi în permanenţă trecutul, etapele vieţii, ne destăinuie că este tributar celor două pasiuni ale sale, din care una, chemarea muzelor, este primordială. Pasional prin excelenţă şi tăcut, flămând de dragoste şi adevăr dar interiorizat, el devine un simbol al negării moştenirii genetice prin construcţia spiritualităţii de excepţie. Prea aspru cu el dăruieşte celorlalţi cu largheţe. Negându-se, se ridică. Negându-se, se depărtează de fals, facil, este la antipodul artei oratorice, devenind prin excelenţă poet.”