ABC-ul unei vieți. Roman cu puternică tentă autobiografică. Volumul I: Copilăria. Volumul II: Adolescența

1 review for ABC-ul unei vieți. Roman cu puternică tentă autobiografică. Volumul I: Copilăria. Volumul II: Adolescența

1. 

   Rated 5 out of 5

   Codrin Pasca – 13 June 2023

   O prietenă i-a spus odată: „Andra dragă, oriunde vei ajunge în viață, să nu-ți uiți rădăcinile, că te ia vântul”. Ceea ce Smaranda Kafka nu a uitat și ne-o demonstrează atât de bine, de frumos, de duios, de drăgăstos în ABC-ul unei vieți.
   Uneori, din diferite motive, mi-e greu să scriu despre o carte sau alta. În acest caz îmi este greu pentru că aș vrea să nu fac altceva decât să tot citez din ea. Aș cita toată cartea!
   Voi începe prin a cita din prefața cărții, scrisă de stimata și distinsa scriitoare Dana Opriță.
   „ABC-ul unei vieți este o carte scrisă cu o de remarcat ușurință pentru cineva care […] este la prima carte dată tiparului. Sunt relatate întâmplări care, așa cum sunteți avertizați de la bun început, au, uneori, un punct de plecare din viața reală a autoarei. Un roman cu povești de spus la gura sobei, cum îmi place mie să spun, cu multe personaje și totuși, unul singur: copilul Anda și familia ei. Astfel, eroul principal este unul colectiv, aș spune, de vreme ce părinții, în primul rând, dar și bunicii fac parte mereu din universul pe care îl (re)creează Smaranda Kafka.”
   „Romanul ABC-ul unei vieți este acel gen de carte pe care nici nu îți dai seama cât de repede ai citit-o și, odată ajuns la finalul celor două volume, te întrebi de ce doar atât?”
   „Un fel de «Amintiri din copilărie», cu un decor schimbat, dar același tip de năzbâtii, cu alte jucării, uneori, dar aceeași inocență. O lume în care te simți bine, pe care, ca fiecare dintre noi, ai vrea să o retrăiești, pentru că acolo ești în siguranță, înconjurat de iubirea părinților, pricină din care știi că orice necaz se estompează, iar orice problemă își găsește rezolvarea.”
   „Cartea este „mai mult decât o înlănțuire de amintiri din copilărie și adolescență, este o peliculă prețioasă care descrie istorie, tradiții, într-un cuvânt: viața, prin intermediul unor personaje reale și fictive, atent alcătuite, descrise și aduse în scenă cu dezinvoltura unui talent înnăscut.”
   „Stilul abordat în acest roman este unul oral, cu mult umor, ironie, perfect mulat pe situații și personaje.”
   „Cine pot fi cititorii acestei cărți? În egală măsură cei care au trăit vremurile în care, dincolo de greutăți și incredibile aberații, exista o normalitate pierdută astăzi, ce ținea de bucuria de a simți prezența reală a oamenilor, a vorbi direct cu ei, a le vedea ochii și zâmbetul, a le simți îmbrățișarea, dar și cei care vor să afle cum a fost atunci.”
   „O carte scrisă pentru copiii secolului al XXI-lea, ca să înțeleagă faptul că viața se învață prin jocuri cu alți copii reali, nu virtuali, găsiți pe computer […] pe nelipsitele rețele de socializare. Că există cărți care trebuie citite, natură care trebuie simțită, animăluțe pe care, dacă le ai, te așteaptă să le scoți la plimbare, să te joci și cu ele, nu doar cu monstrișorii din jocurile de pe internet.”
   „O carte scrisă pentru oricine, indiferent de vârstă, care a înțeles că, adevărata viață se trăiește alături de familie, de prieteni, printre cărți, în natură, că ari de învățat oricând, orice, și de la câini, arici, cai, copaci, râuri, mare…”
   Ce-aș mai putea adăuga eu, un umil cititor? E greu, dar voi continua cu câteva păreri ale mele și citate din carte.
   „O gară aglomerată” sau „am călătorit cu trenul de la Arad la Marea Neagră”. Atât ar scrie un om simplu. Dar scriitoarea Smaranda Kafka ne descrie uneori pe pagini întregi locuri, oameni, discuții, cu lux de amănunte. Este ca și cum ai viziona un film. Un film care te acaparează, te liniștește și te duce cu gândul departe.
   Anda, personajul central al acestui „Roman cu puternică tentă autobiografică”, ne povestește despre primii ani de viață, despre nașterea și botezul ei. Sunt povești atât de nostime!
   A merge pe Litoral, la Mamaia, de exemplu, era ca și câștigarea unei competiții. Te apucă o nostalgie, chiar dacă vremurile au fost cum au fost. A fost copilăria ta. Cred că orice copilărie, din orice perioadă istorică ar fi, îți furnizează amintiri frumoase pe care nu le poți uita niciodată.
   Poveștile din tren, unele hilare, altele triste, sunt despre oameni năpăstuiți de soartă.
   Andei îi plac animăluțele. Dovadă este că scrie atât de frumos despre ele în ABC-ul unei vieți.
   Una dintre poveștile dedicate unei ființe necuvântătoare este cea a ariciului „Arici Pogonici”. Din cauza Fabricii de Lapte din cartier și a resturilor comestibile aruncate la lada de gunoi din curtea fabricii, șobolanii s-au înmulțit, găsindu-și repede locul prin curțile oamenilor care locuiau primprejurul fabricii. Rozătoarele deveniseră o mare problemă pentru oameni. La sfatul unor cunoștințe de la țară, familia Andei a achiziționat un arici, care, nu se știe din ce cauză, îi ținea la distanță pe șoareci. „Animăluțul nu era mofturos. Ba dimpotrivă, era un mare gurmand. Mânca tot ce primea.” Pogonici s-a acomodat destul de repede cu toți membrii familiei. Nu fugea de ei. Se simțea bine în preajma lor. Ziua. Noaptea era altceva: „Când se lăsa întunericul, Pogonici devenea «om serios». Nu se mai juca. Stătea nemișcat și asculta atent ce se-ntâmplă în jur. […] Curtea și grădina deveneau feuda lui. Umbla peste tot. Dimineața, găseam urme pretutindeni. Nu am aflat, însă, niciodată exact, ce făcea noaptea, dar ce am observat cu toții a fost că la puțin timp după apariția lui, nu am mai văzut picior de șobolan în gospodăria noastră.”
   Anda descrie atât de frumos casa familiei de la Arad: „Casa noastră era cea mai frumoasă dintre case. Nu știu dacă era chiar așa, dar era a noastră. Era cuibul nostru. Ascunsă în verdeață, nu se vedea din stradă.” Avea trei camere, salon, baie, bucătărie și terasă. Bineînțeles, casa era înconjurată de o curte: „tot ce era în partea stângă a curții ținea de inimă. Flori, verdeață, păsări, culori, mirosuri parfumate, liniște și pace. Partea din dreapta gardului despărțitor era a activităților domestice. Partea dinamică, pe care o numisem «curtea administrativă».”
   Ei, și pentru că aveau așa un spațiu, familia s-a gândit că ar fi bine să aibă și un animal care să dea lapte: „Au cumpărat și adus la Arad, Dumnezeu știe de la cine din Șofronea, o vacă mare și grasă. O vacă bună de lapte. Foarte încântați de noua achiziție, calculau pe hârtie cât lapte le va da văcuța noastră și, își făceau planuri «elaborate», cu cât și cum îl vor valorifica. Norocul le-a surâs. Vaca noastră dădea 30 litri de lapte pe zi.”
   După doar câteva săptămâni însă, vaca s-a schimbat. A început să nu mai mănânce la fel de bine și, în consecință, să dea din ce în ce mai puțin lapte. Au încercat tot felul de „rețete”, dar văcuța nu a mai ajuns la randamentul din primele zile. Nu s-a putut adapta la noua ei locuință și după „un pic de ceartă și câteva lacrimi, ai mei au luat o hotărâre radicala și, într-o zi […] văcuța noastră a luat drumul de întoarcere spre Șofronea, lăsând în urma ei inimile noastre îndurerate. Trebuiau, însă, să recunoască cu toții că episodul Joiana a fost un total fiasco. Nu am căutat să aflăm cum o ducea la sat. Dar precis că a dus-o mai bine ca la oraș. Basta.”
   Încă o poveste duioasă este despre Scumpi. „Cățelușa noastră lup. De când plecase tata, puiuțul negricios, cu labe mari și ochi de păcură, se transformase într-o cățelușă bejulie cu pete maro. Era superbă. O ființă jucăușă. Veselă. Dar foarte, foarte neastâmpărată. Ne înnebunea pe toți cu comportamentul ei.” Deși curtea casei era mare și ar fi avut destul loc de joacă, Scumpi începuse să iasă din curte prin niște spărturi din gard pe care chiar ea le făcea. Astfel că, la un moment dat, Scumpi s-a întors foarte murdară. Apoi nu numai murdară, dar și cu botul plin de pene.
   Într-o duminică, lucrurile au ieșit la iveală. După ce auziseră niște lovituri în ușă, cei ai casei au descoperit-o pe Scumpi în fața pragului. „Dădea din coadă. După poziția ei, cu capul în sus, se vedea că e foarte mândră de ea. Ochii îi râdeau în cap. a ridicat laba și a atins-o ușor pe mama. Ei, Stăpânei, îi adusese un cadou: «Dumnezeule, ce-ai făcut Scumpi?» am îngăimat și eu șocată. Cadoul pe care i-l făcea mamei, în acea zi de duminică, era «un pui de găină, vânat» de prin vecini. Era fericită. Strigătul mamei l-a interpretat ca o laudă. A sărit veselă, sus, drept în brațele ei. Cât pe ce să o doboare. Tata le-a prins pe amândouă, la vreme. Mama țipa isterică. Eu plângeam de necaz.” A doua zi, la fel, Scumpi a adus un pui de găină și mai mare.
   Familia a aflat apoi că una dintre vecinele de pe aceeași stradă se plânsese că cineva îi omora puii de găină. Nimeni nu a deconspirat-o pe Scumpi, dar, totuși, cumva, stăpâna puilor i-a răzbunat. Trist…
   Anda își aduce aminte cu duioșie despre momentele în care asculta poveștile unchiului ei: „Eu ascultam. Îmi imaginam. El povestea. Trăia. Se uita departe, cu ochii pierduți în zare.” Cred că așa suntem cu toții. Povestim și trăim sau retrăim ceea ce povestim. Celor cărora le povestim le este mai greu. Este o mare artă să te poți pune în pielea povestitorului. Dar este și arta lui, a povestitorului să te determine să te pui în pielea lui. Eu pot spune că am reușit de multe ori să simt, să citesc poveștile să să-mi retrăiesc propria viață. Am reușit să mă regăsesc în multe pagini ale acestei minunate cărți. Ardealul, mutatul la București, sunt numai câteva puncte comune care mi-au răscolit amintirile.
   Una dintre poveștile care m-au impresionat până la lacrimi este cea despre Catrina, o fată „altfel”, pusă mereu pe ceartă, cu exprimări „grele”, colegă de serviciu a Andei, pe care, cu bunătatea ei înnăscută, Anda a „îmblânzit-o”. Cu toată personalitatea ei fulminantă, pe care nu-i era rușine să și-o exteriorizeze, înăuntrul ei Catrina a avut un suflet bun. De la ea, Anda a învățat: „Urmează-ți inima. Pe unde calci, noroc să ai.”
   Am citit destule autobiografii și cărți cu amintiri. Îmi plac foarte mult. Este un gen pe care mi-aș dori să-l dezvolt și eu odată. Am destule notițe… Pe de altă parte, mi-aș fi dorit să citesc astfel de cărți scrise de Mama, de Tata, de toți cei dragi, de prieteni și de cei la care țin. Tare mi-aș fi dorit.
   Citind ABC-ul unei vieți mi-au dat lacrimile, uneori de râs, alteori de tristețe. Smaranda Kafka este o povestitoare înnăscută. Superb! Excelent! O carte care mi-a mers la suflet și pe care o recomand cu drag. Este o carte pe care cu siguranță o voi reciti cu mare plăcere.